Primavara
de Camil Petrescu
Fusese o mocirla de zapada
Pe cale de topire
Si noroi,
Care curgeau la vale in suvoi.
Dar intr-o saptamana vantul
A insanatosit pamantul.
In transee
Camasi spalate s-au intins la soare.
Prin colturi de traverse,
Pe banchete,
Zvarlite la-ntamplare.
Lucesc metalic tuburi de cartuse,
Baionete
Si-n dezordine
Pe jos, iti stau in cale
Saci de merinde, sape si mantale.
Caci noroiul lacom s-a zbicit
Si-a devenit,
Cu urmele-ntarite de bocanci,
O panglica de galbene tipare.
E soare.
in gropile adanci,
in care nu intram decat pe branci,
In gropile intunecoase, greu mirositoare
Si inca pline de noroi,
In care am bolit intreaga iama,
N-a mai ramas nici unul dintre noi.
Ca niste bolnavi pe o terasa de spital,
Atata cat permite santul.
Soldatii palizi au iesit la soare
Si fericiti ei se saluta cu surasuri:
E soare,
E peste tot o alba si fragila sarbatoare
Timpurie,
Caci pana si taluzul galben rade
Cu aere de aur bolnav de anemie.
Pe umerii-mbracati de dealuri
in verde crud, minor,
Pe vai care se-alearga si se-alinta
Cu rotunjimi de valuri,
Peste padurea totusi innoita,
Ori cat de innegrita,
E o ploaie delicata de lumina.
in umbra pete-ntarziate de gheata
Par tipete.
Iar printre pietre umede,
Sclipeste proaspat apa raului in vale,
Pe cand pe povarnisurile goale
Au aparut poteci nebanuite
Si-atatea lucruri noi de sub zapada,
Caci sub imponderabila gramada
De raze inmuiate, intregul peisaj.
Ca un convalescent lungit pe spate,
Zambeste catre soare multumit.
Prizonier,
Eu ma intreb zambind cum as putea sa fac
Sa ma lungesc putin
Pe coasta dulce si concava
De pare o panza verde de hamac.
Un camarad staruitor ma cheama
Grabit, nervos,
De teama
Sa nu-nceteze pana vin prin sant
Miraculoasa scena:
La doi pasi de transee,
Pe coasta lina,
Un soldat isi coase haina rupta
Si infinit nepasator,
Asa cum sta greceste.
Din cand in cand si-ntoarce fata supta
Spre cer, spre soare
Si zambeste
In ploaia ireala de lumina.
Ascunsi in sant, soldatii il contempla
inspaimantati de alba nebunie,
Razand cu prea multe miscari nervoase.
Si-n timp ce omul coase,
Preocupat de-acum de-amanunte
Ei il vad in fiecare clipa
Cum cade, dur plesnit in frunte.
Dar ca pe tava,
in iarba
La doua zeci de pasi apare
Un cap balai de neamt sfios, cu barba
Si cu mustati de fire de otava.
Se uita cu ochi vii, la cel pe care cad
Atatea raze calde
Si rade luminos,
Cu fata inflorita
Stupid de fericire:
"Die
Sorine,
Kamerad!"
Primavara
Aceasta pagina a fost accesata de 3553 ori.
