Act venetian - Actul 3 - Scena 7

de Camil Petrescu

ACTUL III

Scena VII 
 

Aceiasi, Nicola urmat de Cellino
 

Cellino (intra si, dupa ce se inclina in fata lui Pietro, descopera pe Alta, tresare si ramane cu privirea asupra ei. Este imbracat sobru cu o mantie neagra pe el; nu mai poarta peruca, fata ii e palida, privirea infrigurata): Am venit sa dau socoteala pentru ceea ce socotiti ca este de dat socoteala.

Pietro (rece): Ce socoteala doriti sa dati?

Cellino (care priveste mereu stanjenit spre Alta): S-ar putea sa ganditi ca sunt vinovat de cele intamplate si in cazul acesta repet caa sunt la dispozitia d-voastra (apoi stanjenit) as fi dorit totusi ca sa nu mai intalnesc pe aceasta doamna si mai ales as fi dorit sa vorbim fara ea.

Pietro (barbateste, linistit): Esti atat de buna sa ne lasi singuri?

Alta (nu asculta, nu vorbeste, ramane nemiscata): ??

Pietro (stapanindu-si iritarea, se scuza catre Cellino): Sunt foarte nemultumit de aceasta intamplare. Consider-o totusi absenta. Nu e decat un cadavru. Ai vorbit adineaori de o presupusa vina a d-tale. Nicio clipa nu m-am gandit sa te invinuiesc pe d-ta de ceva in toata intamplarea asta neplacuta.

Cellino: Poate ca totusi aveti vreo indoiala asupra rolului pe care l-am jucat in aceasta imprejurare? Ati avut, cand am fost aici, cuvinte pline de dispret si ironie pentru ceea ce pe drept cuvant ati numit lasitatea mea.

Pietro: N-am niciun motiv sa neg cele ce ti-am spus atunci. iti repet si azi ca lipsa dumitale de curaj in acea zi a fost dezgustatoare, iar pentru felul dumitale de a-ti trai viata am si azi cel mai adanc dispret Dar cu atat mai mult nu te pot socoti vinovat de cele intamplate in seara aceea. in genere, nu vad cum ar fi amantii preferati, vinovati, fata de barbatii respectivi, bineinteles cata vreme nu au intrebuintat mijloace nepermise. in ceea ce ma priveste, niciodata nu am considerat-o pe acea femeie un soi de infirma care poate fi pacalita, o biata neputincioasa de care poate abuza cel dintai tanar lipsit de scrupule ... O femeie superioara poate sa seduca ea pe cei din jurul ei, dar nu sa fie sedusa ca o pasare cu pene. Toata mandria mea era ca femeia, pe care o doream si o pretuiam, sa fie dorita si pretuita de toata lumea. Nu m-ar fi multumit sa stiu ca nu ma paraseste numai fiindca nu are prilejul, ci tocmai fiindca, oferindu-i-se tot, nimic nu o mai poate ispiti in afara de mine.

Cellino (a ramas in gol): Marturisesc in clipa asta ca ...

Pietro: Nu numai ca dorintele din jurul ei nu ma puteau supara, dar o clipa daca as fi banuit ca nu e virtual in afara de orice sovaire, as fi cautat eu sa o supun la grele incercari. Toata dragostea e un act de preferinta, credeam eu, restul nici nu merita o privire macar. Te-a preferat pe d-ta, d-ta ai acceptat, nu vad care ti-e vina aici. Nu, pentru altceva am trimis sa te caute.

Cellino (uimit, rasturnat in presupunerile lui, gata sa se prabuseasca, se da un pas inapoi): Ati trimis sa ma caute pe mine? (nu-si poate reveni).

Pietro: De trei saptamani, Nicola te cauta pretutindeni. A fost si la Padua si pe Brenta, la Trevizo, apoi la ...

Cellino (uimit mereu): La inceput, timp de trei zile am venit in fiecare zi in jurul palatului Excelentei Voastre. Cand am inteles cum ati reactionat, am plecat din Venetia, coplesit cu totul. Ca si cand as fi auzit glasuri nemaiauzite de mine si de nimeni pana atunci. Am fost langa Chioggia, la o vie pe care o am acolo mostenita de la mama mea, aveti sa vedeti de ce (acum insa revine, mereu surprins si iritat). Dar mai intai as vrea sa stiu de ce m-ati cautat atat de staruitor?

Pietro (nedumerit de tot): Iarta-ma, dar n-ai stiut ca te-am cautat?

Cellino: Nu, nicio clipa. E o descoperire neasteptata pe care o fac (nervos) si care contrazice totul in mine.

Pietro (stupefiat): Atunci, venirea d-tale aici?

Cellino (cu un soi de impacare barbateasca): Credeam ca intelegeti

Pietro (foarte nedumerit): Da in sfarsit ... Marturisesc totusi ca nu pricep, dar poate ca azi nici nu mai vad limpede.

Cellino (hotarat, cu privirea arzatoare): Ati convenit ca am fost batjocorit aici, asa cum putini oameni de varsta si de rangul meu, cred ca au fost batjocoriti vreodata. Cu cat m-am gandit mai mult la felul in care v-ati purtat cu mine, cu atat mai adanc a venit rascolirea si cu atat mai mult am inteles ca trebuie sa cer satisfactie pentru injuria pe care am suferit-o si pe care nu mai pricep cum am indurat-o. Daca vreti sa stiti pentru ce nu am fost gasit nicaieri va pot spune. M-am dus impreuna cu un maestru de arme la acea vie a mea de langa Chioggia si am reluat invatatura de unde o lasasem in anii adolescentei. Conte, credeti ca am dreptul sa obtin satisfactie?

Pietro (nu poate raspunde imediat, e prea surprins, i se pare, o clipa, de necrezut, apoi il priveste lung, drept in fata): Suntem alcatuiti din propriile noastre fapte, cate sunt si cum sunt. Dumneata esti fapta dumitale de azi si ai deci dreptul sa obtii de la mine satisfactie. Vreau sa ti-o dau intreaga si oricand vrei. Pot lupta foarte bine si cu mana stanga, asa incat acest lucru se poate intampla numaidecat (vrea sa se scoale, cu oarecare greutate).

Cellino: Nu am niciun drept la o astfel de satisfactie. Un barbat ca d-voastra nu poate fi obligat sa dea personal satisfactie unui nevolnic ca mine. De altfel, poate ca si asa, daca ati lupta numai cu mana stanga, nu cred ca as avea vreo sansa in aceasta incercare. Nu am indraznit nicio clipa sa ma gandesc ca veti incrucisa spada cu mine. Dar sunt gata sa lupt cu orice adversar hotarat de d-voastra dupa cate stiu, servitorul d-voastra Nicola este un bun mester al spadei. Voi considera o mare cinste, daca veti consimti sa-i cereti sa lupte cu mine si daca el va primi aceasta lupta, daca voi izbuti sa ies cu cinste din aceasta incercare, voi lupta mai departe pe rand cu alti adversari hotarati de d-voastra, conte, pana voi implini sase intalniri cu spada. Atunci voi socoti umilinta mea spalata si, de veti binevoi, voi incrucisa spada cu d-voastra.

Pietro (cu o adanca seriozitate, cu ceva solemn in vorbire): Nicola este intr-adevar un mare mester al spadei, mai bun decat oricare altul care ar putea fi intalnit in Venetia, si deci nu vad de ce ar fi fi nevoie sa lupti dupa aceea cu alti adversari. Nu ar fi insa drept sa lupti acum cu Nicola. Acest servitor si frate al meu mi se pare ca te uraste nespus de mult. Crede-mp, o asemenea incercare nu e la locul ei, gandesc ca mai tarziu ...

Cellino (cu fata dreapta, hotarat ca izvoarele noi ale vietii). Cu orice pret, acum, inainte de orice.

Pietro: intr-o lupta - care poate sa fie lupta pe viata si pe moarte, dar trebuie sa fie o lupta cinstita - se cuvine sa aiba deopotriva sorti de izbanda amandoi luptatorii.

Cellino: Nu aveti nici o teama pentru viata mea. De trei saptamani de cand v-am intalnit, am invatat lucrul cel mai de seama pe care-l poate invata un om intreg. Ca aceasta viata nu merita sa fie traita cu orice pret.

Pietro (l-a privit mult timp, foarte miscat, apoi a batut gongul, vine Nicola): Nicola, cavalerul Marcello Mariani vrea sa obtie satisfactie cu spada. Eu, desi onorat de aceasta cerere, nu pot acum sa i-o dau. Cavalerul primeste insa ca sa-i dai d-ta satisfactie in locul meu (il priveste mai intai lung). Primesti sa lupti pentru mine?

Nicola (cu modestie sobra): Da.

Pietro: Atunci veti lupta chiar aici, sub supravegherea mea (dupa ce masoara cu privirea interiorul). Nicola, da la o parte aceste scaune si ia spada mea.

Nicola: Da (incepe sa dea scaunele la o parte si daca e nevoie chiar jiltul lui Pietro, apoi ia spada).

Pietro: Deoarece ingustimea terenului agraveaza conditiile luptei, veti primi sa conduc aceasta lupta in mod echitabil (face semn si cei doi incruciseaza spadele. Cellino ataca la inceput. Dupa cateva angajamente in care a fost mereu in atac, Cellino cedeaza teren - in clipa in care el e aproape de perete, Pietro opreste lupta) Opriti (ei revin in mijlocul salii si lupta din nou ca mai sus. Mai tarziu, cand faza se repeta, Pietro intervine iar) Opriti (dupa catva timp cand Cellino care atacase mereu, este usor ranit) Opriti. Lupta s-a sfarsit Multumesc Nicola. Acum, te rog, ingrijeste de rana cavalerului (Nicola leaga la brat pe Cellino)

Alta (a asistat la lupta incremenita cu o privire absenta. Nimic nu se poate descifra pe fata ei neomenesc impietrita, decat durerea de a fi straina, tinuta departe)

Cellino: Nu pot sa nu-mi dau seama cat de mult m-ati crutat, dupa cum nu am putut sa nu-mi dau seama cat de puternic mester este acest credincios al d-voastra, Nicola. As fi totusi multumit, mult mai mult decat multumit, fericit, conte, daca aceasta incercare mi-ar da acum dreptul sa va spun ceea ce niciodata nu mi-ar fi fost ingaduit altfel. Sa va spun cat de zguduit am fost dupa intamplarea din acea seara, cand v-am lasat cu un pumnal infipt in inima. O poarta de moarte si blestem s-a deschis, dincolo de care am trecut, gol, ca la o judecata nepamanteasca. Nu stiam ce sa fac si cand am vazut, stand la panda trei zile, pandind necontenit, sfarsit ca un bolnav de lingoare, ca nu sunteti la fel cu oamenii pe care i-am cunoscut pana acum, am simtit ca un duh, prezent si nevazut decat in gand, m-a facut sa ma nasc din nou. Dar acum cand suntem fata-n fata trebuie sa va vorbesc omeneste, si nu pot sa va spun nimic decat sa va arat, cu vorbe uscate, cat de nemarginita este admiratia ce va port.

Pietro (uimit, obosit, indepartat): Dumneata ma admiri pe mine? Dumneata? De ce?

Cellino: O singura spaima am avut, ca nu sunteti cel ce cred ca sunteti, cand am aflat ca m-ati cautat in toate partile. Nu pot intelege de ce.

Pietro (ingandurat): Dumneata ma admiri pe mine? De ce?

Cellino: Pentru ca in apropierea voastra viata cuiva capata toate sensurile ei. E ca o descoperire a unei realitati nebanuite. Tot asa uneori privelistea cea mai frumoasa este acoperita de o ceata cenusie si cand se ridica aceasta ceata vezi ceea ce n-ai fi banuit ca este. Vreau sa fiu langa dumneata pentru ca langa dumneata viata e frumoasa si demna de trait. Numai langa un asemenea om viata merita sa fie traita.

Alta (nemiscata, plange).

Pietro: N-au trecut decat douazeci de zile. Ceea ce mi se parea poate cuvenit atunci, acum, cand ma simt ca un vas gol, mi se pare o scrisoare gresit adresata. Ce sens are sa-mi spui acestea, astazi, cand eu nu mai sunt decat umbra unui om pe care-l credeam ca exista?

Cellino: Dorinta mea cea mai indrazneata este sa ma primiti ca pe un tanar si ascultator invatacel. Nu voi fi tot atat de puternic ca Nicola, dar nadajduiesc sa fiu tot atat de credincios ca el. Dispuneti de viata mea, cu o porunca.

Pietro (cu o sfortare s-a ridicat din jilt, se plimba agitat prin incapere, pe urma se opreste chiar in fata lui Cellino): Ce vrei sa spui? Cu cine crezi ca mai vorbesti? Ce ai d-ta sa mai inveti de la un om ca mine ?

Cellino: Sa privesc spre cer, sa fiu loial si brav, sa nu ma inclestez bicisnic de viata. Nu e nevoie decat sa ma lasi in apropierea d-tale, caci apropierea d-tale transforma oamenii singura. invata-ma, te rog, mestessugul de a fi puternic ca d-ta.

Pietro (fierband): Puternic ca mine (se frange deznadajduit) Ah, prea tarziu, prea tarziu (cade in jilt), prea tarziu ...

Cellino (cu o inima de brad care descopera inaltimile): Sunteti omul pe care nu numai ai lui si prietenii, ci un popor intreg ar trebui sa fie fericit ca-l are. Conte, nu v-am spus totul. S-au mai intamplat si alte fapte care va lumineaza ca pe un munte. N-am stat la acea vie decat doua saptamani. Vinerea trecuta am plecat cu flota, dupa ce am cerut inapoi comanda fregatei "Vellocitta". Luni, flota Venetiana a intalnit flota pirata in dreptul insulei Corfu. Mi-a fost rusine de ce am vazut. Navele noastre se incurcau unele pe altele, atacau pe rand si gresit. O lasitate care m-a abatut. Se tragea de forma de la distante atat de mari, incat ghiulelele cadeau in apa. Norocul nostru a fost ca nici dusmanul nu era mai priceput, nici mai indraznet. Lupta, ca sa zicem ca a fost lupta, asa cum pretinde comandantul, s-a terminat nedecisa. Luni seara, pe cand navigam inapoi, trist, in spre Venetia, am inteles ce nesocotita a fost Republica si ce au pierdut toti cati nu te-au inteles.

Pietro: Astazi nu mai cred ca eu as fi izbutit mai mult decat Elmo Starotti.

Cellino (cu un zambet de nemarginita admiratie): Numai faptul ca ati fost nemultumit de armatura vaselor si arata ca nu ati fi mers pe acelasi drum cu Starotti. Dar chiar daca ati fi pornit cu aceeasi flota si aceiasi oameni, altul ar fi fost rezultatul pentru ca n-ar mai fi fost chiar aceiasi oameni, ar fi fost si ei schimbati ca mine.

Pietro (intraziat in indoiala si pustiit): Cat ma indoiesc.

Cellino: N-ar mai fi fost lasi. Ar fi inteles si ei ceea ce am inteles cu. Ar fi inteles ce pret are propria ta viata anume cand te poti dezlipi de ea, cand esti gata oricand sa renunti le ea. Atunci abia poti infaptui lucruri fara seaman si tocmai prin aceste infaptuiri viata isi capata pretul. Gandul bicisnic de a o pastra neaparat, fereala continua te face sa faci greseli peste greseli si te paralizeaza cand esti atacat.

Pietro (clatinandu-se in cuget ca un om care a avut teasta despicata): Cavalere, crezi oare cu adevarat ca eu pot schimba oamenii?

Cellino: Da! Numai simplul fapt ca se poate descoperi ca exista oameni ca d-ta pe lume si sporeste puterile, limpezeste gandurile. Am vazut odata la o lectie la Padua niste pilitura de fier asemenea cu cenusa, risipita pe o foaie de hartie. Profesorul a apropiat dedesubt un magnet si atunci aceasta pilitura a capatat pe hartie o forma de crin cu doua capete. Fiecare fir de praf de fier alerga singur pe hartie ca sa-si gaseasca locul in aceasta floare neagra. Sunteti ca acel metal neasemanat. Conte prezenta voastra are darul sa aleaga, conte.

Pietro (dupa ce a zambit amar ramane pe ganduri): S-ar putea sa fie o urma de adevar, insa d-ta nu ai spus totul. Amestecat cu praful de fier era si niste rumegus de lemn. Pe cand floarea de fier s-a ales, rumegusul a ramas amorf alaturi de hartie. Daca d-ta ai fost schimbat de magnetul care socotesti ca sunt eu, e mai ales fiindca in d-ta era un metal bun, care venea din stramosii d-tale, poate din acel Gregorio Mareiani de la Lepante (cu o strambatura de dezgust) Dar rumegusul a ramas in nimicnicia lui.

Alta (care si-a simtit cu fiece vorba a lor o noua lovitura de bici peste obraji, dar a rezistat, darza in durerea ei, isi musca buzele ca sa nu planga)

Cellino: Spuneti un cuvant si vor veni in jurul vostru nenumarati barbati venetieni, ridicati din praf de apropierea voastra.

Pietro: Prietene, da-mi voie sa spun acum asa e cu putinta ca uneori in viata sa fi izbutit ispravi mai deosebite. Dar astazi stiu bine ca nu sunt omul pe care-l crezia Te amagesti singur. A fost o intamplare in viata mea care avea menirea sa decida intre cel mai mare bine si cel mai mare rau si a decis cel mai mare rau.

Cellino (cu o smucitura a sufletului care nu vrea sa accepte): Cand va cunoaste cineva cat de putin de aproape, intelege ca toate biruintele stralucite pe care le-ati realizat au avut un temei adanc.

Pietro: Simple intamplari in miezul adanc al vietii mele am dovedit ca nu sunt Omul potrivit. Am dovedit ca nu pot cunoaste oamenii, ca imi pun nadejdea tocmai in cine nu trebuie. Ce sa cred eu de un general care nu stie sa-si plaseze increderea, inainte de lupta? Caci inainte de lupta trebuie sa ghicesti meritul, nu dupa ce lupta insasi a facut alegerea si cei gresit alesi au naruit totul. Am dovedit ca pot sa iau fantasme ale mintii mele drept realitate si asta e prost, e foarte prost

Cellino: De multe ori poti sa fii un bun meserias, fara sa cunosti oamenii, dar nici de asta nu poate fi vorba aici.

Pietro: Depinde de meserie. Dar poti fi educator, poti fi conducator daca esti un prost cunoscator de oameni? As fi in stare sa comit numai nedreptati si sa ajung la catastrofe.

Cellino: Eu nu inteleg motivul amaraciunii d-voastra. Merita o femeie sa ocupe atata loc in inima d-voastra?

Pietro: Tocmai, nu merita. in orice caz, femeia pe care eu ca bun cunoscator am ales-o, nu merita. Nu d-ta ai de invatat de la mine, ci eu de la d-ta. Aici, ai avut o vedere clara, o mai justa intelegere a realului, ai cunoscut mai bine meandrele caracterului femeiesc. in acea imprejurare ai fost nesfarsit mai inteligent decat mine. Asta nu m-a impiedicat sa ma port ca un natarau ridicol care tinea cu orice pret sa-ti dea lectii despre femei si despre iubire cand ar fi fost nesfarsit mai cuminte din partea mea sa te rog eu sa-mi dai dumneata mie lectii despre femei si despre iubire. Cred ca daca as mai putea rade azi, ar trebui sa ma stramb de ras, contempland un asemenea caraghios si ceea ce e si mai penibil, am abuzat de gradul meu de comandant ca sa te jignesc in mod grosolan. Ai vrut sa stii de ce am trimis sa te caute in toate partile. Ei bine, a fost numai ca sa stii cat am salvat din atata balaceala de prostie si ridicol din ziua cand ti-am dat lectii despre dragoste si despre femei. Te-am cautat ca sa stii ca n-as fi mers orb, in mormant, cu asemenea podoabe ale prostiei, ca am avut totusi cateva clipe de luciditate. tineam neaparat sa stii ca din mlastina neghiobiei mele a mai ramas macar o mana afara, in stare sa faca un semn. Era o mica revansa pe care mi-o datorai, aceea sa binevoiesti sa ma asculti (strepezit). inca o data iti cer iertare, si de cate ori imi voi aminti de acea intamplare nefericita, de acea "lectie" ridicola care-mi stramba gura de cocleala, am sa-ti cer iertare. Pentru asta te-am cautat.

Cellino (uluit): Pentru asta m-ati cautat?

Pietro: Abia acum inteleg subtilitatea d-tale. Sunt un marinar prost si nespus de increzut, o bruta inca o data, iarta-ma (se incrunta, priveste spre Alta, priveste apoi in alta parte) Pe acea femeie, d-ta ai cunoscut-o nesfarsit mai bine ca mine si ai pretuit-o cum merita. Naiv si ingamfat, credeam ca numai eu am norocul (surade amar) gratiilor ei. Dar d-ta stiai ca zambetul ei este zambetul unei profesioniste a zambetului pe cand eu gaseam in el delicii, cuvenite mie, pentru meritele mele unice (se stramba de dezgust). Vrei sa devii invatacelul meu? Foarte bine, daca socoti ca aceasta este cu putinta (razand greu) Dar mai intai te rog eu sa fii maestrul meu si sa-mi dezvalui cum se cunosc femeile.

Cellino (obosit ca si cand ar fi stat cu cugetul intins ca un brat, coboara intr-un plan mai jos): in orice caz nu sunt atat de complicate cum le vedeti, conte.

Pietro (strambandu-se sarcastic): Dezgustator lucru sunt femeile, prietene.

Cellino (cu modestie altfel): Totul este sa nu le dai prea multa importanta si mai ales sa nu iei in serios smiorcaielile lor. Am parasit totdeauna femeile privind rece si hotarat, fara sa tiu seama de comedia pe care o joaca, ascultand linistit si amuzat plansetele lor. Femeile nu iubesc, ele sufera, numai fiindca sunt parasite sau, mai bine, femeile nu iubesc si nu sunt frumoase decat daca sunt parasite. Atunci recurg la nemaipomenite nascociri ca sa-si capete reparatia pe care o doresc: lacrimi, amenintari, joc disperat pe funie, umilinte si rugaminti deznadajduite si devin astfel frumoase. Au si bucurii luminoase uneori, atunci cand sunt pe cale sa obtina ceea ce vor cu ambitie copilareasca, si asemenea bucurii pot zapaci un barbat, care si le atribuie farmecului lui, ceea ce este de asemeni si periculos, fiindca atunci el crede ca i se cuvin.

Pietro (cu fruntea coborata): Eu am fost un asemenea amarnic nerod.

Cellino (cu o simpla voie buna care infige cutite in inima Altei): in asemenea imprejurari barbatii nu-si dau seama ca rolul lor este indiferent, cata vreme nu parasesc o femeie. O femeie cu care ramai mai mult decat trebuie, te dispretuieste, cautand neaparat pe un altul capabil s-o paraseasca. Uneori cred ca nici nu-i place sa te simta superior ei. O doare superioritatea si nici nu vrea sa fie protejata.

Alta (plange deznadajduita)

Cellino (fara urma de rautate, cu o minte firesc obiectiva): Aceasta voluptate pe care o gust. Barbatii din sentimentul superioritatii lor, le tulbura fericirea si nu vor decat s-o guste si ele, cautand jos de tot ca sa nimereasca pe cineva, neaparat inferior lor, pentru ca sa-i poarte grija si sa se sacrifice. Un profesor spunea ca vacile isi ling viteii nu din dragoste, ci fiindca le face lor bine la limba. Femeile nu iubesc, ci vor sa fie materne cu orice pret. Trebuie sa joci comedia acestei inferioritati si pe urma sa le parasesti fara mila. Daca vrei mai ales sa gusti linistit frumusetea femeii e neaparat nevoie s-o faci sa sufere. Numai suferinta o infrumuseteaza asa cum numai cand simt umbra mortii canta sublim lebedele. Altfel, femeia e minunata pentru petreceri usoare, impreuna cu vinul si cantecul.

Pietro (surazand unui paradis pierdut): Ah, de ce nu te-am intalnit mai de mult, de cata suferinta si ridicol as fi fost crutat desi eram atat de ingamfat, incat poate ca chiar daca te-as fi intalnit, nici nu as fi stat de vorba cu d-ta. Acum inteleg la ce neghiobie te sfatuiam atunci cand te certam ca schimbi mereu femeile.

Cellino (cu o nesfarsita simpatie, cu o intelegere plina de admiratie pentru o lipsa inerenta unui geniu, cum il socoate el pe Pietro Gralia): Ati trait prea mult pe mare si nu ati avut de unde cunoaste femeile, asta e tot. Cea dintai femeie mai iscusita pe care ati intalnit-o, vi s-a parut ca e si femeia cu care ati plecat in gand de acasa cand erati copil. Femeia ideala. Eu stiu ca femeia ideala exista totusi pe lume si de aceea o caut. Dar mai stiu ca nu e intr-o singura fiinta, ci e risipita in toate femeile Trebuie s-o aduni, luand de la fiecare cate ceva, de la sute si din sute de femei. Nu e una macar, oricat de urata, care sa nu aduca mica ei contributie la femeia pe care o caut. Greutatea cea mare este sa ramai lucid si sa nu iei astfel de la o femeie mai mult decat ceea ce are cu adevarat frumos. Sa te feresti de amageala. Daca-ti place numai glezna unei femei, sa nu te consideri obligat sa-i adori si vocea, si inteligenta.

Pietro (fierband de parere de rau, fara nicio privire pentru Alta, care a stat si sta rastignita, primind fiece gand al lor ca arsura unei palme, ca un lat de sabie peste obraji, nemiscata si plina de lacrimi): Ah, daca te-as fi cunoscut mai de mult, daca as fi fost mai inteligent ca sa-l inteleg din timp pe acel Casanova.

Cellino: Conte, femeile nu trebuie sa ocupe decat un loc fara insemnatate in viata d-voastra Mintea si bratul d-voastra trebuie sa va ramaie libere pentru alte posibilitati (se sileste sa spuna ceva, e foarte stanjenit). as dori sa va transmit o veste, dar nu in prezenta Signorei.

Pietro: ti-am spus sa o socotesti ca si mine moarta. Nu e decat un cadavru.

Cellino (staruind): Nu pot vorbi atata vreme cat e de fata.

Alta (a mers pana la capatul deznadejdii si e acum ca o statuie a durerii care a izbutit sa articuleze ganduri dar acestea nu mai vin din jocul mintii, ci din lumina de dincolo de lucruri a unei inimi mereu sfasiate): Va voi lasa singuri. Voi, doi. Unul care a fost calaul vietii mele, altul care are drept de viata si de moarte asupra mea. Dar as vrea sa stiti si sa intelegeti un singur lucru: abia privindu-va impreuna am gasit talcul soartei si al umilintelor mele, am inteles ca n-a fost in mine decat iubire. Iubire intoarsa poate si ratacita, dar necontenit iubire. N-am vrut decat sa daruiesc. N-am vrut decat sa aduc bucurii. Asta a fost viata mea de cand m-am daruit intaia oara, ca fata nestiutoare de rautatea omeneasca, si iubire a fost viata mea zi de zi. Am gresit si recunosc toata grozavia nebuniei mele. Nu vreau decat sa ispasesc. N-am nevoie de judecata voastra, pentru ca m-am judecat si m-am osandit singura. Daca ati fi loiali, nu m-ati tortura lungind orele, otravindu-mi clipele una dupa Alta. Dar nu sunteti. Asculta, Pietro, daca nu m-am ucis inca este pentru ca inca mai simt ca iti pot fi de ajutor. Daca starui atata este ca nu vreau sa te mai vad suferind din pricina mea. Iar moartea mea din vointa proprie nu te-ar ajuta. Nu pot indura sa sufere nimeni din pricina mea.

Pietro (amar): Nici atunci cand infigeai un pumnal?

Alta (o durere inclestata): Pietro, esti singurul om din lume care ar putea pricepe de ce am facut asta si daca tu nu pricepi asta, atunci nu mai e nimeni pe lume de la care sa gasesc intelegere. Nu as fi putut sa-ti spun asta, pentru ca stiu ca e greu de inteles, si n-am avut curajul sa cred ca as putea fi inteleasa; dar acum nu mai e in mine decat limpezime. Iata acest om a crezut atunci ca l-am atras intr-o cursa. Aveam o raspundere. I-aruncasem si pumnalul in apa, imi ardea mintea in clipele acelea, caci nimic nu ma innebunea mai mult decat banuiala unui asemenea sentiment josnic de prefacatorie si minciuna.

Pietro: Fata de el?

Alta: Fata de oricine pe lume. Regret fara margini ca in clipele acelea nu am stiut sa aleg. Dar tu trebuie sa recunosti ca am lovit cu un pumnal. Un fapt de curaj. Voi sunteti lasi ati putea sa ma ucideti dintr-o lovitura si nu aveti curajul ma ucideti fibra cu fibra. E de preferat calaul care reteaza dintr-o data capul, celui care, de mila, taie un ceas gatul condamnatului. 
 

(iese dreapta, indurerata, ca si cand si-ar purta inima in mana). 
 

Cellino (dupa ce a plecat Alta): Conte Pietro Grafia, iata ce doream sa spun. Poporul e profund nemultumit de infrangerea flotei noastre langa Corfu. Cu toate ca Signoria a vrut sa provoace confuzie, vestea a venit limpede si strabate toate straturile Republicii. O parte dintre ofiterii de marina, cu care am vorbit indelung, iti cer sa te pui in fruntea poporului si sa rastorni aceasta aristocratie putreda, fiindca altfel vom cadea cu totii in sclavia vreunui stat vecin. Da o proclamatie, chemand tot poporul la lupta si flota va fi cea dintai care va veni alaturi.

Pietro (ganditor, dar indiferent): in Venetia o miscare a poporului este foarte greu de realizat. si, de altfel, nu mai simt intelegere pentru astfel de fapte.

Cellino: O miscare a poporului nu e greu de realizat daca e de la inceput sustinuta de flota, iar hotararea flotei este luata. Vorbesc de cei buni, de cei care au sangerat vazand rusinea de la Corfu. Am tinut pana acum trei consfatuiri in taina, intalniri secrete. Vom bombarda Venetia ei n-au cum sa se opuna.

Pietro (desprins de tot ceea ce altadata il ilumina): Cavalere, totul este prea tarziu. E in mine ceva zdrobit, sunt ca un animal cu sira spinarii sfaramata si nu am decat o singura dorinta sa mi se piarda urma sa nu mai imi stie nimeni, de nume. Hotararea mea e luata mai de mult si totul e pregatit. Voi pleca. Voi pleca acuma chiar, fiindca nu asteptam decat aceasta explicatie cu d-ta ca sa pot pleca. Nici in mormant n-as fi fost fara tresariri, daca nu as fi izbutit sa te regasesc si sa-ti cer iertare, pentru cat am putut fi de ridicol, tocmai cand te cunosteam gresit, in sfarsit, chiar nu erai cel de azi. Altceva nu ma poate interesa. Poate ca intr-o zi cine stie (bate gongul, intra Nicola). Nicola, este totul gata de plecare?

Nicola: Am chemat gondolele si am trimis, pe acea corabie, tot ceea ce mi-ti poruncit sa oranduiesc din vreme. Va este pregatita cabina de langa aceea a capitanului. Putem pleca oricand doriti.

Pietro (linistit, indepartat): Bine, pofteste pe Signora aici. (Nicola iese) Trebuia sa plec inca demult. Venetia nu-mi prieste, rana se inchide mai greu ca de obicei, Vreau aerul tare al marii. Vreau arsura soarelui de la MAlta.

Alta (intra si ramane intr-o asteptare dreapta)

Cellino (dupa o lunga sovaire): Cer prea mult daca va cer sa ma luati si pe mine. E in mine o sete de a sluji care, cu cat a fost mai tarzie, cu atat e mai arzatoare. Vreau sa va fiu tovaras in luptele viitoare si vreau sa traiesc toata viata pe care ati trait-o.

Pietro (mereu desprins de tot ceea ce fusese viata lui): Nu stiu ce voi face si doresc sa raman catava vreme singur. Nu-ti pot spune nici unde ma voi duce. Daca ma voi restabili insa, si mai ales daca voi izbuti sa ma regasesc, iti fagaduiesc ca vei primi semn de la mine la d-ta acasa poate prin Nicola care te va aduce la mine si atunci vom hotari in spre ce parte a pamantului necalcata inca de nimeni vom merge (se intoarce catre Alta, pe care o priveste indelunga vreme) Signora, voi pleca. Pentru ca in fata lui Dumnezeu casatoria noastra nu se poate desface, vei ramane sotia mea. Vei locui cat timp vei dori in acest palat si vei putea lua din el tot ceea ce vei vrea sa iei, in ziua cand vei pleca.

Alta (cutremurata): Pietro, pleci intr-adevar?

Pietro: Da (da mana lui Cellino). Cu bine, cavalere, cu nadejdea ca vestile mele te vor ajunge.

Cellino (ii strange mana, coplesit): Le voi astepta necontenit (se inclina si iese fara sa salute pe Alta).

Alta (cu ochii mistuiti): si eu ce voi deveni?

Pietro (indepartat): Nu stiu ce vor deveni toate femeile pe care nu le-am intalnit niciodata in viata mea, din toate ttarile pamantului (zambeste). inainte de a te cunoaste eu, se spunea ca esti o mare artista. Poate ca vei mai putea fi pentru ei ceea ce ai fost, pana unde voi merge eu nu va veni nicio stire despre faima d-tale, iar pentru mine vei fi asa cum ti-am spus de mult inmormantata.

Alta (a inteles ca totul e pierdut. Cum se pare ca unii oameni in clipa mortii au viziunea intregii lor vieti, ea imbratiseaza cu o privire ruinele calcinate ale trecutului, iar dupa un timp, franta de durere): Lasa-ma sa te intreb un lucru. Vorbesti despre mine numai ca despre o moarta. Dar, spune-mi nu sunt nici macar o moarta pe care o regreti? Nu e in tine nicio parere de rau ca femeia care, pana in seara aceea, a fost aievea, pe care ai iubit-o, e totusi moarta? Nu-ti pare rau ca nu va mai fi niciodata, in niciun mod, ceea ce a fost candva atat de mult? Nu regreti macar ce ar fi putut sa fie?

Pietro (linistit): Nici aceasta intrebare nu are niciun sens pentru mine. Ceea ce este esenta firii mele este tocmai de a nu visa treaz, de a nu ma amagi cu naluci, de a nu-mi pierde controlul vederii. Daca ar fi vorba sa ma hranesc cu ceea ce nu e, as fi tot atat de ridicol ca acel cardinal batran care se gaateste ca o femeie si se crede irezistibil. E sigur ca el se amageste pe el insusi si se crede iubit. E o lasitate in aceasta nevoie de autoamagire si inca mai am puterea sa n-o accept, dar accept orice imi va oferi viata: incercari grele, uratenie, moartea insasi, dar nu amagirea. Dimpotriva, sunt bucuros ca acest vis prost s-a sfarsit si sunt recunoscator - nu stiu cui - ca totusi a dat un sfarsit intamplarii. Ah, daca si la sfarsit spada ar veni dreapta in pieptul meu, in lupta limpede ...

Alta: Acum, cand ne departam ca doua suflete care se despart, pornind fiecare pe o mare deosebita, esti sigur totusi ca, dincolo de ce s-a intamplat, nu sunt eu totusi femeia pe care trebuie s-o iubesti? Ca nu suntem, asa ca in cer, si aici pe pamant, oriunde am fi, intr-adevar uniti pentru totdeauna? Poate ca nu a fost, oricum, decat o clipa de slabiciune. Am fost prinsa incet, mereu mai mult, decat as fi vrut m-am prabusit apoi dintr-o data.

Pietro (se gandeste mult, linistit): Nu, femeia aceea era gandita fara slabiciuni. Cel putin aceea pe care am iubit-o eu, era fara slabiciuni. Era si singura care ma interesa si

Alta: si ?

Pietro: si daca s-a intamplat ceea ce s-a intamplat inseamna ca m-am inselat, ca un trecator care ia pe altul drept o cunostinta mai veche, iar cand vede ca s-a inselat nu mai e nimic, in mod simplu, din ce i se nazarise.

Nicola (a intrat si asteapta)

Pietro: Esti gata, Nicola?

Nicola: Da (ii pune o pelerina pe umeri).

Pietro (se indreapta spre usa fara sa spuna o vorba, cu pas sigur, incet).

Alta (il priveste plecand si cand el a trecut pragul se prabuseste moale pe podeaua de marmura).
 

Sfarsit




Act venetian - Actul 1 - Scena 1
Act venetian - Actul 1 - Scena 2
Act venetian - Actul 1 - Scena 3
Act venetian - Actul 1 - Scena 4
Act venetian - Actul 1 - Scena 5
Act venetian - Actul 1 - Scena 6
Act venetian - Actul I - Scena 7
Act venetian - Actul 2 - Scena 1
Act venetian - Actul 2 - Scena 2
Act venetian - Actul 2 - Scena 3
Act venetian - Actul 3 - Scena 1
Act venetian - Actul 3 - Scena 2
Act venetian - Actul 3 - Scena 3
Act venetian - Actul 3 - Scena 4
Act venetian - Actul 3 - Scena 5
Act venetian - Actul 3 - Scena 6
Act venetian - Actul 3 - Scena 7


Aceasta pagina a fost accesata de 2569 ori.